Aforismul ca și singur mod de a mai spune ceva pentru un dram de înțelegere

Tu știi cum e să nu fii iubit?

Oamenii vin, se așează, mânâncă, fumează. Discută lucruri și fac glume, dar întreaga atmosferă a sălii de mese este una blazată. Nimeni nu transmite decât ideea unei emoții, carcasa ei lipsită de vitalitate. Pentru că au uitat ce înseamnă emoția.

Emoția != adrenalină, adică:  non ( fluturi în stomac ||  tremurici || nădușeală rapidă || inroșit || piele de găină || patimă etc).

Emoția are legătură cu iubirea, deși ceea ce oamenii înțeleg și trăiesc ca și emoție în cadrul iubirii este un surogat.

Nimeni nu-ți cere să renunți, nici măcar să te schimbi. Adevărata chemare este către conștientizare.

Nu există mari secrete oculte, decât acelea pe care tu insuți le instaurezi prin ceea ce crezi și supra-impui peste setul de reguli aflat în nucleul Universului. Rezultatul este un Univers Paralel ce conține esențialul însumat cu crezul tău. Uneori, fragmente din Universul tău paralel se reflectă în altele, dar nu este din cauza regulilor tale, ci un pur coeficient stocastic.

Desigur, mai mulți oameni pot crede în același lucru. Nu-l fac însă mai ”real” sau mai ”adevărat” ci doar cresc exponențial șansele de reflecții ale acestor principii în cadrul hazardului.

Oamenii de fapt nu joacă la loterie sau la cazino pentru bani, chiar dacă în conștient ei sunt convinși de asta. O fac pentru că regăsesc același set de realități ca și în iubire.

Nu asculta doar de cei care iţi plac ci mai ales de cei care nu—ţi plac. Ultimii vor zice ceea ce trebuie să auzi, în timp ce primii doar ceea ce vrei să auzi:  indiferent ce ar zice şi unii şi alţii, afinitatea ta manipulează adevărul.

În fond, cu cei care îţi plac te-ai fute, iar cu ăilalţi nu, asta e toată şmecheria.

Sexul te ţine în lanţuri şi-ţi generează şi controlează fiecare alegere socială; tu trebuie să te eliberezi apoi să te fuţi cu cine vrei, cât vrei, cum vrei.

Libertatea noastră de azi e încă mai îngrădită ca aceea din peştera lui Platon, fiindcă acei oamenii erau prizonierii unor manipulatori, în timp ce noi suntem prizonierii propriei prostii,ignoranţei şi lipsei acute de curiozitate.

Omul e tare penibil când mai degrabă crede în misteriosul invizibil decât în căldura proprie şi infinitatea de universuri luminoase ce se nasc în ochii săi.

Dacă tot ceri atenţie şi afecţiune, de ce nu te deschizi, nu ai măcar un dram de curiozitate şi ţi-e frică până şi de propria libertate?

Ateii se închină, în faţa morţii.

Barierele nu ucid, dar prostesc şi jignesc. Denigrează.

(Review) Les Miserables 2012

Notă: Poate conţine spoilere.

Cu scepticism, timiditate şi un strop de curiozitate tipic muierească m-am pornit a viziona ultima realizare a lui Tim Hooper (’ăl de a regizat The King’s Speech, alt film mişto) – un musical menit să stoarcă MINIM o lacrimă până şi din ochiul lui Prince Jeoffrey.

În cartea lui Victor Hugo sunt descrise (şi) pasaje (extrem de lungi) despre revoluţia fără de succes a câtorva juni, ce a mai rămas după, că dacă te duci pe nuştiuce stradă care are nu ştiu ce piatră o să ajungi nu ştiu unde şi numai nu descrie cu lux de amănunte şi fiecare nor de pe cer şi fiecare posterior de rândunică. Ei bine, filmul se axează mai mult pe trăirile personajelor şi luptele lor interioare pentru a se descurca într-un Paris mizerabil (pun intented).

Hooper a păstrat ideea generală a cărţii (chiar dacă a făcut câteva schimbări) şi a făcut o trecere nu tocmai previzibilă de la rău şi nedreptate la un hepi end not so fucking happy pentru ca moare Wolverine Valjean.

În timp ce mă uitam la film şi au apărut în peisaj cei din neamul Thénardier nu am putut să nu fac un fel de comparaţie cu filmele lui Burton (which I fancy). Ciudat sau nu, familia care a avut grijă de Cosette devine mult mai enervantă decât însuşi Javert care, spre sfârşitul filmului pare chiar uman – Russel Crowe a reuşit să mă facă să cred că el a fost de fapt good guy dar s-a lăsat condus orbeşte de datoria pe care o avea. În sprijinul acestei idei vine şi scena în care moare, despre care nu o să zic mai multe :D

Pentru mine, cea mai bună parte a filmului este prima jumătate. Nu de alta dar Anne Hathaway (în rolul lui Fantine) îşi dă duhul pe acolo cântând. Plus de asta, recunosc, am plâns ca un animal prost când a cântat o versiune adaptată a I dreamed a dream. Scena aia a jucat-o impecabil.

Cosette, tată’su şi Marius

Ce mi s-a părut nerealist la film, comparativ cu cartea şi situaţiile din viaţa reală, este următoarea scenă: Marius îi trimite lui Cosette un bilet cu ajutorul lui Gavroche dar ajunge la Valjean. Ăsta, în loc să se ducă după el cu intenţia să-i rupă gâtul obraznic – cum ar face orice tată în situaţia lui, precum a fost descris evaziv în carte - , se duce să îi salveze dosul.

De menţionat că toate personajele cântă fabulos, cu excepţia lui Cosette, interpretată de Amanda Seyfried (care încă mai are de crescut în ceea ce priveşte talentul actoricesc). Chiar dacă în Mamma Mia, un alt musical mişto, a cântat chiar bine, în Les Miserables s-a piţigăiat şi a falsat deşi ar fi avut voce de mult mai mult.

De asemenea, dacă Hugo s-a lungit cu descrierea unor detalii care nu prea aduceau nici un plus cărţii, Hooper s-a lungit cu pasajele în care personajele ţin diverse dialoguri (cântate) cu sine dar, culmea, nu m-a deranjat absolut deloc.

În încheiere, filmul e de urmărit şi e presărat cu tot ce trebuie: dramă, puţină istorie, iubire (nesiropoasă), puţină comedie de situaţie, etc.
Nu dau rating că nu sunt în stare. Go watch it!

Tension

Adesea, mi se pare că oamenii au o nevoie acută să fie aprobați. La urma urmei, degeaba îți creezi (sau îți este creată) o personalitate, dacă rezultatele interacțiunii cu cei din jur nu sunt de o natură în majoritate pozitivă. Mizantropii se vor grăbi să mă contrazică, precum și adepții pustniciei,  așa că trebuie să precizez că ”cei din jur” nu trebuie neapărat să reprezinte o societate...și poate că nici nu trebuie să fie oameni. Este la latitudinea fiecăruia cu ce formă organizatorială alege (sau îi este ales) să se înconjoare, dar asta nu elimină necesitatea sentimentului de aprobare externă, înscris în ADN într-o formă extrem de complexă.

Astfel, chiar dacă te bați cu cărămida-n piept și declari că n-ai nevoie de opinia nimănui, că știi prea bine ce faci și că ești stăpân pe propriile emoții...ei bine, te zbați doar ca o marionetă între corzile invizbile ale complexității. Dacă refuzi să crezi, nu înseamnă ca nu e acolo, chiar și dacă nu poate fi demonstrat ori materializat. Aprobarea care crezi că vine dintru tine și numai dintru tine de fapt te pătrunde din afară pe canale nevăzute și nerostite, iar tu o sorbi inconștient și perseverezi în obiectul sau acțiunea marcată de aceasta.

Această observație e cea mai evidentă în cazul oamenilor care se tem de reacția celorlalți. Ați putea crede că este o caracteristică doar a celor slabi de înger, însă și cei extrem de puternici, puternici până la limita agresivității, și aceia sunt dominați de ea. Cei doi își găsesc deopotrivă sfârșitul în dezaprobare, diferența apărând în cazul opus: cel slab se va întrema, va crește în putere și va avea o evoluție (cu rezultat pozitiv sau negativ), în timp ce omul puternic se va complace și se va relaxa, activându-și astfel slăbiciuni. Sunt de fapt unul și același, însă materialitatea și valorile impuse (sau auto-impuse) creează iluzia diferenței.

Când este dezaprobat, omul devine agitat. Când i se sugerează schimbarea, omul devine agresiv. Cum să atentezi la propriul său fel de a fi? Cum îndrăznești tu, din afară, să te exprimi asupra personalității sale? Să judeci vieța și drumul său? Tu chiar crezi că le știi pe toate? Nu știi să-ți vezi de treaba ta...Și toți ar spune că are dreptate, în fond n-ai cum să cunoști așa, pe deplin, pe cineva, nici dacă stai cu el toată viața. Tu nu ești el să știi ce gândește, deci n-ai niciun drept să te exprimi așa liber.

Dar oare de ce ne mulțumim cu ideea că omul este o aglomerare închisă, closed-source, de atribute și concepte? De ce vedem individualitatea doar prin bariere și negații? Simplu, pentru că ele au fost aprobate. De oameni din societate sau indivizi nomazi, de energii externe mascate in stimuli interni, de șansă sau planificare...și apoi tu ți-ai făcut-o cu mâna ta, ironic. Ți-ai reglat parametrii în funcție de aprobări și apoi ții cu dinții de ei în numele individualității. Căci altfel, desigur, ești doar un cameleon, un fals, un mincinos.

Singura individualitate însă este infinitul. Numai așa poți avea o identitate. Altfel, de fiecare dată când îl iei pe ”nu” în brațe, nu faci decât să orbecăiești. Și așa ai uitat să zâmbești.