28 July 2009

Nuvole Bianche

Nu exista zi in care sa ies pe strada si sa nu ma opreasca cineva...un batran, un copil, un nebun, un betiv... Poate vad ceva in mine sau poate doar am fost prima persoana, la locul si momentul potrivit...Au nevoie sa vorbeasca cu cineva...
Intretinerea e scumpa, pensia mica, fiul plecat, fiica moarta, sotul bolnav, sotia plecata...
Stau si ascult cuminte. Imi place sa ascult problemele altora. La altceva nici nu cred ca-s buna.
Dupa ce termina de zis ce au pe suflet...parca se lumineaza la fata. Parca pot sa zambeasca. Daca ar avea dinti in gura probabil ar face-o.
Si totusi...cum ramane cu mine?
Ma simt bine dupa ce ascult.
Simt ca am fost "acolo", asa cum ar fi trebuit sa fie si altii pentru mine si n-au fost.
Dar in timp se strang. Din ce in ce mai multe...Ii simt pe toti in mine. Simt fiecare tipat, fiecare lacrima, fiecare moment de singuratate, fiecare despartire, regret, dezamagire. Le simt ca si cum ar fi ale mele. Si ma trezesc singura cuc intre patru pereti ca plang ca un copil...De ce? Pentru altii. Nu o sa inteleg niciodata asta.
Macar ei sunt bine...se vindeca...ce conteaza cum?

Am iesit de la metrou. Mergeam linistita, cu gandurile mele. Aproape de metrou, intr-o statie de autobuz se afla un om. Ma opreste sa-mi ceara un foc. Ii dua foc....nu isi poate aprinde tigara...il ajut. Dau sa plec...incepe sa-mi spuna ca si el a fost student si ca si el asculta heavy metal in tinerete...si se tine dupa mine...
Ma opresc. In cartierul meu nu-i de bine cand te urmareste cineva. Barbatul asta nu era o problema ca era beat muci si nu se putea tine pe picioare, dar daca traversam o strada cu el pe urmele mele riscam sa-l calce vreo masina. Incepe sa-mi spune diverse si atunci il intreb cat a baut.
"-Mult...prea mult...hac."
"-De ce?"
"-Mi-am inecat amarul....hac..."
"-Ce amar poti sa ai sa bei in asemenea hal..?"
Sotia ii luase copilul dupa divort si plecasera in strainatate. Daca nu era asa de beat ar fi plans...

De ce trebuie sa "absorb" emotiile altora? Abia ma descurc cu ale mele.
Am realizat o chestie....de fapt iubesc oamenii.
Le iubesc miscarile, le iubesc culorile, mirosul, zambetele....ochii.
Ma mai surprind uitandu-ma in ochii vreunui strain prin metrou sau pe strada. Parca il absorb in mine.

Sunt doar eu. Fata aia din metrou care absoarbe fiecare privire, fiecare miscare, fiecare unda de energie emanata de corpurile voastre. Fata de pe strada care se uita fix in ochii tai si te citeste. Sau macar ii pasa suficient cat sa incerce.

Ce am scris eu aici merge cu piesa asta. O ascult obsesiv de azi dimineata... [link]

1 comment:

  1. Am dat din greseala la sfarsitul postului si am descoperit melodia iar in timp ce ti-am citit postul am lasat-o sa cante si am plans.Ma impresionat faptul ca mai sunt persoane care asculta o poveste trista si nu o frustrare absurda,tristetea e mai importanta decat frustrarile noastre absurde care daca am fi mai putin egoisti am observa ca avem mai mult decat cei tristi care uneori nu au nimic...

    ReplyDelete