Reminiscence

Arkadiy iși sterse cu un oftat sudoarea de pe frunte. Ajunsese în Patriarshiye Prudy sperând să scape puțin de căldura ce se abătuse neîncetat asupra Moscovei de multe, multe zile...Însă nici la umbra copacilor de pe marginea aleilor ce străbăteau parcul nu părea a fi o schimbare. Resemnat, se așeză pe una din băncile rămase libere și privi în gol, gândindu-se la te miri ce. 

- Nu vă supărați, îmi îngăduiți să iau loc lângă dumneavoastra?

Vocea groasă de bas îl trezi din reverie, iar Arkadiy privi către cel ce-i adresase întrebarea: un bărbat masiv de vreo 60 de ani, cu părul scurt și alb,  îmbrăcat într-un costum impecabil în totalitate negru, exceptând o vestă mov închis și o cravată purpurie. Sub brațul stâng ținea un baston ce se termina cu capul aurit al unui vultur, dar Arkadiy era convins că era doar de decor, fiindcă necunoscutul nu avea nimic din ușoare înclinare obosită a batrânilor ce puteau fi vazuți pe străzile orașului.

- Sigur că da, nici nu trebuia să vă deranjați să întrebați, răspune politicos tânărul.

- Mulțumesc frumos, răspunse sec individul și apoi se așeză printr-o mișcare fluentă și grațioasă, fară pic de ezitare.

Dintr-un anume motiv, Arkadiy nu-și putea reține curiozitatea în privința celui care tocmai șezuse, chiar dacă în general nu-i păsa de alți trecători și nici nu își dorea să aibă de-a face cu prea mulți oameni. Deși n-ar fi recunoscut niciodată, exista în el o anumită timiditate pe care o ascundea sub forma unui extrovertism adesea exagerat față de prietenii și cunoștințele sale. Cu necunoscuții însă, niciodată nu știa cum să intre în vorbă. Alții făceau asta pentru el.

- Foarte cald, zilele astea, nu-i așa? încercă el.

- Cum? Ah...da, se poate...răspunse distras individul.

O ușoară uimire îl cuprinse pe Arkadiy. Cu siguranță insul din fața sa nu avea cum să nu fi remarcat canicula, mai ales fiind îmbrăcat atât de bine, cu sacou, cămașă și vestă. Ba chiar ar fi trebuit să fie deja copt de viu, dacă așa se îmbrăca în fiecare zi. Arkadiy își dădu apoi seama că nu știa ce să mai zică.

- Este...desigur, un fapt cert...l-am remarcat și data trecută

Tânărul tresări. Bărbatul de pe banca sa părea să vorbească singur, într-o voce joasă, monotonă.

- Poftim?

Indivul privi rapid spre el cu o privire ca și cum ar fi fost revoltat că fusese întrerupt. Continuă apoi pe un ton apăsat ca și cum cei doi ar fi avut o discuție în contradictoriu de câteva ore.

- Am remarcat același principiu, spuneam. Se poate observa cum oamenii au întipărit în caracter același set de obiceiuri și comportamente...care sunt declanșate la timpul potrivit, fără ca ei măcar să-și dea seama. Se poate spune foarte ușor cum că in jur de 20 de ani vor face cutare lucru, la 30 de ani altul și tot așa. Cifrele nu sunt exacte, dar oricum poți da un estimativ.

Arkadiy rămăsese deja ca și trăznit. Nu-și pusese niciodată astfel de probleme existențiale, și în alte condiții nici măcar nu s-ar fi ostenit să gândească pe așa o căldură; cu toate acestea, argumentul celui din fața sa îi stătea clar în minte, la fel de bine ar fi putut fi scris cu litere de foc pe cerul fără niciun nor de deasupra.

- Vă referiți cumva la ceea ce Jung descrie ca și conștiința colectivă?

Stop! Arkadiy nu-și putea crede că tocmai spusese aceste cuvinte. Sigur, auzise de Carl Jung, dar nu fusese niciodată interesat de el, considerând psihologia o nucă prea tare de digerat.

- Ah, Jung! replică tranșant necunoscutul. Vedeți, nu era de ajuns Kant cu noțiunile sale anti-empiric, a trebuit să vină și Jung să completeze, să le dea prea multe idei. Nu că și-ar fi dat seama de legătura între ei, desigur, așa cum le-am sugerat eu însămi.

Tănărul rămase pe gânduri. Cum necum, știa dintr-o dată ca Immanuel Kant nu fusese contemporan cu Jung, și murise înainte ca cel din urmă să se nască. Deci vorbele insului de lângă el nu aveau nicio noimă. Poate că ar fi putut să-l întâlnească pe Jung, dar Kant? Sau poate se refera la altceva, poate bătrânul era un academic și pur și simplu avea nevoie de suport în disputa sa cu alți profesori.

- Dar desigur, continuă individul, lucrurile nu sunt chiar așa de neclare. Doar au și descoperit ceea ei numesc...cum ii zice...a de ne (aici pronunță foarte ciudat literele, ca și cum ar fi fost ceva cu care era foarte neobișnuit) și au observat proprietăți despre modul în care informația poate fi încriptată în el. Nu că este cea mai bună reprezentare a adevărului, dar pentru simplitatea înțelegerii m-aș hazarda să spun că este în regulă. Cu toate că, (spuse, apropiindu-se și coborându-și vocea conspirativ) de fiecare dată observ cum oamenii nu reușesc să se schimbe, să înțeleagă. Data trecută mai îmi puneam întrebarea asta, dar după ce au făcut la Griboedov și la Teatrul de Varietăți...nicio șansă.

Necunoscutul apoi se întoarse și privi în jur meditativ. Arkadiy încercă să-și dea seama pe unde ar fi putut fi cele două locații, însă o voce agasantă îi tot spunea că cele două nu au existat vreodată în Moscova.

- Și care este așadar, adevărul? întrebă acesta?

Străinul privi înapoi surprins și apoi vorbi apăsat:

- Adevărul? Ce-are de-a face adevărul cu asta? Nu se cade să vorbim despre așa ceva aici. Dar să privim per ansamblu situația. Oamenii au apărut la un moment dat și au făcut diferite acțiuni, legate de supraviețuire. Au învățat să vâneze, să-și găsească adăposturi, apoi au început să se reproducă tot mai mult și în vine au evoluat din punct de vedere fizic și tehnologic. Admit asta. Însă de fiecare dată când am revenit am observat cum acționează sub aceiași parametri, în aceiași timp, deși situația din jurul lor nu necesita asta. Dacă aș fi savant, aș spune că în ADN (pronunță cuvântul perfect, fără nicio ezitare) li s-a întipărit acel set primitiv de comportamente și continuă să se manifeste chiar și în ziua de azi, oricâte alte straturi psihologice ar exista.

- Sunteți, desigur, profesor de filozofie...Arkadiy declară mândru de sine.

- Cum? Nici pe departe. Sunt doar...consultant. Le-am spus și celor doi, încă înainte să vină tramvaiul pe acolo.

Gesticulă absent spre o stradă în care nu exista nicio linie de tramvai. Să fi fost înainte? Arkadiy nu era sigur că auzise ceva despre asta. De lângă el, necunoscuntul continuă pe un ton jos:

- Oamenii sunt așadar condiționați de lucrul acesta. Toți. Își fac în permanență iluzii legate de propriile lor decizii, de propria libertate, dar cum să aibă așa ceva, când nici măcar nu mai știu să comunice? Oh, nu-mi spuneți, zise înainte ca Arkadiy să pronuțe ceva, știu că au experiențe de tot felul, psihice, spirituale, traversează lumi, asced în diferite dimensiuni, acceseaza diferite surse de cunoaștere. Neîndoilenic, fac asta. Dar cu toate astea sunt la fel de ignoranți în privința lucrurilor simple. Cele ce se află în ei însăși. Acum, nu vreau să zic că în orbeala lor iau doar decizii greșite, pentru că oricum nu putem vorbi de decizii. Viitorul pe care și-l construiesc poate fi la fel de bine pozitiv și reușit - pot realiza tot ce și-au dorit vreodată. Dar asta nu înseamnă nimic. Nu înseamnă absolut nimic.

Subit, se ridică și plecă în pași rapizi. La scurt timp, prin fața lui Arkadiy apăru un alt tânar, blond și cu o privire extrem de ciudată, uitându-se în permanență într-un punct fix. Acel punct fix părea a fi nimeni altul decât silueta depărtându-se a necunoscutului ce tocmai plecase de pe bancă. Nou-venitul se opri, dădu încet din cap și apoi spuse cu o scârbă deplină: 

- Woland.

.