Din comentariile postării precedente a reieșit o temă foarte interesantă: ideea de a fi stăpâni pe viețile noastre. Pare a fi un lucru cât se poate de logic și pe care toată lumea cu un anume dram de inteligență și-l propune și caută să țină cât mai mult de el. Dar cu toate acestea...cât de stăpâni putem fi defapt pe viețile noastre? Încerc să nu plec cu o anumita prejudecată ci îmi propun să analizez cât se poate de obiectiv diferitele aspecte împlicate de acest concept.
Primul dintre acestea este foarte simplu: nu avem controlul asupra timpului și locației unde ne naștem. Cel puțin la nivel aparent, pentru că există suficiente sisteme spirituale care vorbesc despre reîncarnări, conștiințe imateriale, existențe paralele sau realități virtuale. Dar până vom ajunge la un nivel prin care să pătrundem tainele acestor sisteme ne vom mulțumi cu realitatea aparentă și imposibilitatea alegerii timpului și spațiului unde ne va începe viața. Pornind de la asta, se conturează mai mulți factori.
În primul rând, fiecare familie este diferită și va interacționa cu un copil în grade diferite de afecțiune și influență. Unii părinți își cocoloșesc copilul în timp ce alții îl lasă de izbeliște. Unii îl învață să iubească frumosul și cartea în timp ce altora li se rupe de ce gusturi își formează...și tot așa, putem găsi variații infinite în funcție de inteligența, finețea, dar adesea și situația materială a părinților (unde ultimul element poate să aducă urmări pozitive sau nefaste). Există și cazuri în care părinții au niște idei fixe pe care încearcă să le impună cu forța odraslelor, încercând să le controleze fiecare aspect al vieții, de la carieră până la ocupații zilnice și chiar și viața sentimentală.
Aceste fapte au legătură cu procesul prin care un individ își formează personalitatea în mare măsură în prima parte a vieții, iar fundamentele sunt deja acolo la începutul adolescenței. Și cum atunci când ai 3, 7 sau 9 ani nu prea se poate spune că ai momente filozofice cu tine însuți despre evoluția personală e clar că majoritatea acestor fundamente s-au lipit prin asimilare din mediul înconjurător. Cum altfel am fi învățat limba pe care o astăzi o pocim și o stâlcim în toate felurile, de parcă ar fi o răzbunare târzie asupra faptului că ne-a fost dată fără să avem de ales.
Iar ea este doar ilustrarea cea mai evidentă a rapidității și perfecțiunii cu care poate fi asimilat un element exterior de către un copil. L-ai luat, l-ai înghițit și acum face parte din tine. Prin asimilarea inconștientă a semnalelor acustice a celor din jur instinctele tale au căpătat o formă și ulterior ai învățat să le exprimi prin aceeași metodă: gânduri și limbaj. Acum gândești fără să eziți și așa cum spuneam, ele fac parte din tine, nu simți ca și cum limbajul ar fi o bluză sau un inel pe care le iei când și când.
Ei, câte altele nu or fi așa, lucruri care nu țin de modul în care te exprimi la exterior ci tocmai în interior. La fel ca și limbajul, ele fac parte din tine și nu-ți mai dai seama: modul în care iei decizii, în care îți alegi prietenii, în care te îndrăgostești...aparent crezi că sunt o libertate a ta de moment, dar la fel de bine pot fi niște filtre asimilate în copilărie și de care acum nu-ți mai dai seama...Filtre pozitive și negative, relații între tine și ceilalți cimentate atunci demult când te jucai fericit cu puța în nisip și habar nu aveai de interacțiunea dintre bine și rău. Pe lângă lucrurile evidente pe care le-ai înțeles atunci, s-au mai strecurat și altele. Ceea ce vedeai în jur, cu ochii fizici sau cu ochii minții, totul a trecut în tine și astăzi are o influență majoră. Dar pe atunci erai departe de a fi în stare să faci alegeri, erai departe de a fi stăpân...Și asta e doar copilăria.
(va urma)
Primul dintre acestea este foarte simplu: nu avem controlul asupra timpului și locației unde ne naștem. Cel puțin la nivel aparent, pentru că există suficiente sisteme spirituale care vorbesc despre reîncarnări, conștiințe imateriale, existențe paralele sau realități virtuale. Dar până vom ajunge la un nivel prin care să pătrundem tainele acestor sisteme ne vom mulțumi cu realitatea aparentă și imposibilitatea alegerii timpului și spațiului unde ne va începe viața. Pornind de la asta, se conturează mai mulți factori.
În primul rând, fiecare familie este diferită și va interacționa cu un copil în grade diferite de afecțiune și influență. Unii părinți își cocoloșesc copilul în timp ce alții îl lasă de izbeliște. Unii îl învață să iubească frumosul și cartea în timp ce altora li se rupe de ce gusturi își formează...și tot așa, putem găsi variații infinite în funcție de inteligența, finețea, dar adesea și situația materială a părinților (unde ultimul element poate să aducă urmări pozitive sau nefaste). Există și cazuri în care părinții au niște idei fixe pe care încearcă să le impună cu forța odraslelor, încercând să le controleze fiecare aspect al vieții, de la carieră până la ocupații zilnice și chiar și viața sentimentală.
Aceste fapte au legătură cu procesul prin care un individ își formează personalitatea în mare măsură în prima parte a vieții, iar fundamentele sunt deja acolo la începutul adolescenței. Și cum atunci când ai 3, 7 sau 9 ani nu prea se poate spune că ai momente filozofice cu tine însuți despre evoluția personală e clar că majoritatea acestor fundamente s-au lipit prin asimilare din mediul înconjurător. Cum altfel am fi învățat limba pe care o astăzi o pocim și o stâlcim în toate felurile, de parcă ar fi o răzbunare târzie asupra faptului că ne-a fost dată fără să avem de ales.
Iar ea este doar ilustrarea cea mai evidentă a rapidității și perfecțiunii cu care poate fi asimilat un element exterior de către un copil. L-ai luat, l-ai înghițit și acum face parte din tine. Prin asimilarea inconștientă a semnalelor acustice a celor din jur instinctele tale au căpătat o formă și ulterior ai învățat să le exprimi prin aceeași metodă: gânduri și limbaj. Acum gândești fără să eziți și așa cum spuneam, ele fac parte din tine, nu simți ca și cum limbajul ar fi o bluză sau un inel pe care le iei când și când.
Ei, câte altele nu or fi așa, lucruri care nu țin de modul în care te exprimi la exterior ci tocmai în interior. La fel ca și limbajul, ele fac parte din tine și nu-ți mai dai seama: modul în care iei decizii, în care îți alegi prietenii, în care te îndrăgostești...aparent crezi că sunt o libertate a ta de moment, dar la fel de bine pot fi niște filtre asimilate în copilărie și de care acum nu-ți mai dai seama...Filtre pozitive și negative, relații între tine și ceilalți cimentate atunci demult când te jucai fericit cu puța în nisip și habar nu aveai de interacțiunea dintre bine și rău. Pe lângă lucrurile evidente pe care le-ai înțeles atunci, s-au mai strecurat și altele. Ceea ce vedeai în jur, cu ochii fizici sau cu ochii minții, totul a trecut în tine și astăzi are o influență majoră. Dar pe atunci erai departe de a fi în stare să faci alegeri, erai departe de a fi stăpân...Și asta e doar copilăria.
(va urma)
In my opinion, when you're a child you're not a person. You're just a robot, a toy in your parents hands. As you grow up you become a person and that's when you start to have the opportunity to be the boss of your life. It's true that the things that you're taught when you are little become parts of you life, but if you want to be the boss of your life, you could change and start all over again. Become a new person and if you still can't get rid of past habits, you are still the boss 'cuz you want to change, to be the person you like and want to be. And maybe, in time, you'll earn that strength to be able to change yourself and be the boss.
ReplyDeleteAr fi simplu dacă acele lucruri ar fi la fel de evidente ca și limbajul, dar dacă sunt mult mai subtile cum le poți distinge?
ReplyDeleteDa, dacă părinții ți-au impus anumite gusturi și comportamente plus te-au forțat să o iei pe un anumit drum (cum se întâmplă mai ales când vine vorba de decizii legate de liceu, facultate etc.) e ușor ca să renunți la lucrurile respective și să-ți creezi o viața nouă.
Eu însă vorbeam, așa cum am spus și în postare, de chestii interioare care stau la baza deciziilor pe care le luăm. Nu avem de ce să vrem să schimbăm ceva dacă noi credem ca deciziile sunt bune și, în fond, nu ne afectează nici pe noi negativ și poate nici pe alții.
Dar chiar și deciziile astea bune din viață (că alea cu consecințe negative oricum vrei să le schimbi) sunt ele oare provenite din tine sau sunt rămășite asimilate în copilărie? Felul în care interacționezi, gesturile pe care le faci, tot ceea ce ține de tine...fără a fi negative nu prea ai de ce să te gândești să le schimbi.
Cum le recunoști atunci?