The Hunger Games (2012 Movie)

În iunie anul trecut, prințesa blogului făcea o recenzie foarte personală dedicată cărților din trilogia ”Jocurile Foamei” de Suzanne Collins, iar în încheiere spunea cam așa:  În 2012 se va lansa un film realizat pe baza trilogiei. Va fi o mizerie, cel mai probabil, aşadar puneţi mânuţele pe cărticele şi lăsaţi cinematografele de această dată. 

Timpul a trecut și iată-ne ajunși în anul respectiv și puși față în față cu producția cinematografică. Deși ar fi logic ca tot prezența feminină să-și trântească impresiile, mi se pare amuzant ca acu să-i iau fața și să spun ce cred eu despre film, ținând cont de predicția pe care dânsa a făcut-o.

Având în vedere ca povestea a fost deja rezumată pe blog, mă voi mulțumi în a trimite pe cei care nu sunt la curent cu ea către postarea respectivă, timp în care eu voi trece direct la subiect. Pentru început, trebuie spus că The Hunger Games nu și-a propus niciodată să fie o mare realizare. Este și va rămâne un film comercial, așa că ar fi inutil să încercăm comparații cu cine știe ce mari regizori și capodopere ale acestei arte - astfel de alăturări sunt uneori atât de stupide încât alde Kubrick, Godard sau Tarkovsky nu doar că se răsucesc în mormânt, ci se ridică de-a dreptul in capu' oaselor...

Așadar filmul de față trebuie privit cel mult ca și o relaxare de după-amiază, cu un bonus de curiozitate dacă nu ați citit cărțile. Pentru ceilalți, spectrul adaptării bineînțeles că va pluti permanent și e binecunoscută ideea că majoritatea adaptărilor de mari romane s-au încadrat glorios în mai toate felurile existente ale unui eșec cinematografic (ba chiar și inventând unele noi, doar e o artă creativă, hehe).

The Hunger Games nu scapă nici el de acest curent, în primul rând din rațiuni ce țin de producție: e practic imposibil ca în 2 ore jumate să poți sintetiza coerent acțiunea unui roman reușit (fapt ce implică de la sine o anumită complexitate a narțiunii și a evoluției personajelor) și să definești personajele secundare care sporesc savoarea cărții. Cine a citit cartea nu va avea probleme în a înțelege firul acțiunii și eventual doar va regreta anumite momente scurtate sau doar sugerate, în schimb necititorii poate vor fi ușor surprinși de anumite secvențe. 

În ciuda acestui aspect, filmul nu suferă de superficialitate și nici de siropoșenie acută. Am fost plăcut surprins să constat că nu este nici pe departe noul Twilight (așa cum se spunea) și că există un puternic aer de seriozitate și profesionalism de-a lungul producției. De exemplu, multe din cadre sunt filmate hand-held, fapt care dă un ușor tremur al imaginii motivat de regizorul Gary Ross ca o dorință de a ilustra rapiditatea cu care se desfășoară evenimentele și cu care personajul principal, Katniss Everdeen, trebuie sa ia decizii. Iar astfel de secvențe substituie de multe ori clasicele cadre în care am fi văzut personajul principal uitându-se cu milă eroică la ce e în jur - așa că este un veritabil plus.

Tot la partea cinematografică, fiecare moment culminant al cărții are parte în film de o tehnică ușor diferită de filmare, fie că este vorba de un ușor slow-motion sau derulare înapoi ori un close-up extrem. Astfel de tehnici moderne evident că pot deveni rapid kitchoase, însă în The Hunger Games mie mi s-au părut că au fost folosite cu destulă subtilitate și chiar eleganță, astfel că nu devin niciodată predictibile sau enervant de repetitive. Sunt exact ceea ce ar trebui să fie într-un film, condimente...nu ingrediente principale.

Sunetul contribuie și el la reușita acestor secvențe. Sigur că nu s-au putut debarasa de clasicul soundtrack simfonic, cu oareșce valențe epice și care în principiu este același de la Spartacus încoace (1960 - că tot vorbeam de Kubrick mai sus). Din fericire, exact momentele importante pe care le-am descris mai sus au scăpat de dictatura simfoniei, ca și cum Gary Ross ar fi șoptit editorului ”da, da, producătorii vor musai chestia asta, dar dacă rămânem pe burtă o să putem să strecurăm și ceva inspirat”. Subtilitatea și eleganța sunt din nou cuvintele cheie aici, fie că este vorba de o dispariție bruscă a sunetului în momente inteligent alese, sau de o secvență amintind de Terry Riley și Steve Reich, ori de modul în care este mixată ambianța naturală cu diferite efecte.

Dincolo de partea tehnică, jocul actoricesc este mulțumitor, fiind evident că nimeni nu încearcă mai mult decât poate și astfel existând o anume naturalitate în replici. Așa cum am mai spus, din cauza timpului unele personaje sunt mai puțin prezente ca și în carte (serios, de ce numai Hobbitul poate fi făcut în două părți?), dar producătorii au încercat să compenseze prin faptul că unul din personajele secundare din carte care are un rol destul de important dar nu prea apare din cauză că nu interacționează direct cu personajul principal este acum ilustrat mult mai mult și conturat foarte eficient.

Mai sunt multe de spus, dar cred că elementele deja descrise sunt suficiente pentru a oferi o imagine obiectivă asupra filmului. Concluzia e simplă: pentru un film comercial, este surprinzător de bun.

Nota: 8.5 / 10 (in your face, Astaroth Priestess :))) )