Tension

Adesea, mi se pare că oamenii au o nevoie acută să fie aprobați. La urma urmei, degeaba îți creezi (sau îți este creată) o personalitate, dacă rezultatele interacțiunii cu cei din jur nu sunt de o natură în majoritate pozitivă. Mizantropii se vor grăbi să mă contrazică, precum și adepții pustniciei,  așa că trebuie să precizez că ”cei din jur” nu trebuie neapărat să reprezinte o societate...și poate că nici nu trebuie să fie oameni. Este la latitudinea fiecăruia cu ce formă organizatorială alege (sau îi este ales) să se înconjoare, dar asta nu elimină necesitatea sentimentului de aprobare externă, înscris în ADN într-o formă extrem de complexă.

Astfel, chiar dacă te bați cu cărămida-n piept și declari că n-ai nevoie de opinia nimănui, că știi prea bine ce faci și că ești stăpân pe propriile emoții...ei bine, te zbați doar ca o marionetă între corzile invizbile ale complexității. Dacă refuzi să crezi, nu înseamnă ca nu e acolo, chiar și dacă nu poate fi demonstrat ori materializat. Aprobarea care crezi că vine dintru tine și numai dintru tine de fapt te pătrunde din afară pe canale nevăzute și nerostite, iar tu o sorbi inconștient și perseverezi în obiectul sau acțiunea marcată de aceasta.

Această observație e cea mai evidentă în cazul oamenilor care se tem de reacția celorlalți. Ați putea crede că este o caracteristică doar a celor slabi de înger, însă și cei extrem de puternici, puternici până la limita agresivității, și aceia sunt dominați de ea. Cei doi își găsesc deopotrivă sfârșitul în dezaprobare, diferența apărând în cazul opus: cel slab se va întrema, va crește în putere și va avea o evoluție (cu rezultat pozitiv sau negativ), în timp ce omul puternic se va complace și se va relaxa, activându-și astfel slăbiciuni. Sunt de fapt unul și același, însă materialitatea și valorile impuse (sau auto-impuse) creează iluzia diferenței.

Când este dezaprobat, omul devine agitat. Când i se sugerează schimbarea, omul devine agresiv. Cum să atentezi la propriul său fel de a fi? Cum îndrăznești tu, din afară, să te exprimi asupra personalității sale? Să judeci vieța și drumul său? Tu chiar crezi că le știi pe toate? Nu știi să-ți vezi de treaba ta...Și toți ar spune că are dreptate, în fond n-ai cum să cunoști așa, pe deplin, pe cineva, nici dacă stai cu el toată viața. Tu nu ești el să știi ce gândește, deci n-ai niciun drept să te exprimi așa liber.

Dar oare de ce ne mulțumim cu ideea că omul este o aglomerare închisă, closed-source, de atribute și concepte? De ce vedem individualitatea doar prin bariere și negații? Simplu, pentru că ele au fost aprobate. De oameni din societate sau indivizi nomazi, de energii externe mascate in stimuli interni, de șansă sau planificare...și apoi tu ți-ai făcut-o cu mâna ta, ironic. Ți-ai reglat parametrii în funcție de aprobări și apoi ții cu dinții de ei în numele individualității. Căci altfel, desigur, ești doar un cameleon, un fals, un mincinos.

Singura individualitate însă este infinitul. Numai așa poți avea o identitate. Altfel, de fiecare dată când îl iei pe ”nu” în brațe, nu faci decât să orbecăiești. Și așa ai uitat să zâmbești.