(Review) Les Miserables 2012

Notă: Poate conţine spoilere.

Cu scepticism, timiditate şi un strop de curiozitate tipic muierească m-am pornit a viziona ultima realizare a lui Tim Hooper (’ăl de a regizat The King’s Speech, alt film mişto) – un musical menit să stoarcă MINIM o lacrimă până şi din ochiul lui Prince Jeoffrey.

În cartea lui Victor Hugo sunt descrise (şi) pasaje (extrem de lungi) despre revoluţia fără de succes a câtorva juni, ce a mai rămas după, că dacă te duci pe nuştiuce stradă care are nu ştiu ce piatră o să ajungi nu ştiu unde şi numai nu descrie cu lux de amănunte şi fiecare nor de pe cer şi fiecare posterior de rândunică. Ei bine, filmul se axează mai mult pe trăirile personajelor şi luptele lor interioare pentru a se descurca într-un Paris mizerabil (pun intented).

Hooper a păstrat ideea generală a cărţii (chiar dacă a făcut câteva schimbări) şi a făcut o trecere nu tocmai previzibilă de la rău şi nedreptate la un hepi end not so fucking happy pentru ca moare Wolverine Valjean.

În timp ce mă uitam la film şi au apărut în peisaj cei din neamul Thénardier nu am putut să nu fac un fel de comparaţie cu filmele lui Burton (which I fancy). Ciudat sau nu, familia care a avut grijă de Cosette devine mult mai enervantă decât însuşi Javert care, spre sfârşitul filmului pare chiar uman – Russel Crowe a reuşit să mă facă să cred că el a fost de fapt good guy dar s-a lăsat condus orbeşte de datoria pe care o avea. În sprijinul acestei idei vine şi scena în care moare, despre care nu o să zic mai multe :D

Pentru mine, cea mai bună parte a filmului este prima jumătate. Nu de alta dar Anne Hathaway (în rolul lui Fantine) îşi dă duhul pe acolo cântând. Plus de asta, recunosc, am plâns ca un animal prost când a cântat o versiune adaptată a I dreamed a dream. Scena aia a jucat-o impecabil.

Cosette, tată’su şi Marius

Ce mi s-a părut nerealist la film, comparativ cu cartea şi situaţiile din viaţa reală, este următoarea scenă: Marius îi trimite lui Cosette un bilet cu ajutorul lui Gavroche dar ajunge la Valjean. Ăsta, în loc să se ducă după el cu intenţia să-i rupă gâtul obraznic – cum ar face orice tată în situaţia lui, precum a fost descris evaziv în carte - , se duce să îi salveze dosul.

De menţionat că toate personajele cântă fabulos, cu excepţia lui Cosette, interpretată de Amanda Seyfried (care încă mai are de crescut în ceea ce priveşte talentul actoricesc). Chiar dacă în Mamma Mia, un alt musical mişto, a cântat chiar bine, în Les Miserables s-a piţigăiat şi a falsat deşi ar fi avut voce de mult mai mult.

De asemenea, dacă Hugo s-a lungit cu descrierea unor detalii care nu prea aduceau nici un plus cărţii, Hooper s-a lungit cu pasajele în care personajele ţin diverse dialoguri (cântate) cu sine dar, culmea, nu m-a deranjat absolut deloc.

În încheiere, filmul e de urmărit şi e presărat cu tot ce trebuie: dramă, puţină istorie, iubire (nesiropoasă), puţină comedie de situaţie, etc.
Nu dau rating că nu sunt în stare. Go watch it!